Ia-ti bicicleta si vezi Romania

Posted by Geobatesaua on 27 July 2010 | 0 Comments

Tags: batesaua, bicicleta, cicloturism, Rupert Wolfe Murray, Botosani

de Rupert Wolfe Murray

Exista anumite locuri in Europa recunoscute ca fiind minunate pentru mersul cu bicicleta. Amsterdam este pro-biciclete de generatii; in Copenhaga se spune ca peste trei sferturi din calatorii sint facute cu bicicleta; in Paris au dezvoltat un sistem de inchiriere (mass-bike-hire) si chiar si primarul cu par infoiat al Londrei, care foloseste bicicleta pentru a ajunge la serviciu, incearca sa imbunatateasca reputatia orasului de cel mai rau loc de mers cu bicicleta din Europa.

Nu pot numi nici un loc din Europa Centrala sau de Est care sa fie bike friendly – masina inca este conducatorul suprem in aceasta parte a lumii – si bicicletele sint privite ca un mijloc de transport pentru tarani sau excentrici. in Romania, sfatul standard este "nu folosi bicicleta... soferii sint nebuni", si majoritatea oamenilor presupune ca e o tara groaznica pentru mersul cu bicicleta. Dar am descoperit ca Romania este o tara splendida pentru asa ceva. Nu numai ca e o placere sa traversezi Bucurestiul cind traficul este blocat, dar exista o retea de mici drumuri de tara care duc la cele mai fascinante si bizare sate din Europa, unde oamenii continua sa traiasca din munca pamintului (in propria-mi tara, UK, numai 2% din populatie traiesc astfel; in Romania cifra se apropie de 40%).

Celalalt avantaj al mersului cu bicicleta in Romania este faptul ca nimeni nu merge cu adevarat. Nu este "pe harta" in lumea ciclismului (desi exista un numar in crestere de ciclisti montani, care impinzesc principalele parcuri din Bucuresti). Am auzit de drumuri dedicate ciclistilor in Cehia si in Elvetia, si oamenii au ajuns sa creada ca a merge cu bicicleta pe drum nu este posibil, sau sigur, fara o banda separata (desi nimeni nu auzise macar de o banda pentru biciclete in primii 100 de ani din istoria acestui vehicul). Romania reprezinta unul dintre cele mai potrivite locuri pentru lungi calatorii cu bicicleta (circuite de ciclism). Din momentul in care parasesti drumul principal, descoperi o alta lume – viata la tara – o lume unde mai poti vedea oameni pe strazi (spre deosebire de UK, unde toate satele par a fi abandonate) si in fiecare sat pare a avea loc o alta intimplare dramatica, cu alte personaje, cu decoruri diferite si orchestre de ciini alergind. Unele sate au fost modernizate (distruse), in timp ce altele isi pastreaza farmecul stravechi. Sint peste 3000 de sate in Romania. ti-ar trebui o viata pentru a le explora pe toate.

Un alt lucru bun pe care il are Romania referitor la mersul cu bicicleta este reprezentat de trenurile de noapte. Din Bucuresti poti lua un astfel de tren pina in oricare dintre orasele indepartate, cum sint Cluj, Iasi si Timisoara (precum si catre toate orasele mari care sint departe de capitala) si, daca iti rezervi un loc la vagonul de dormit, poti trage un pui de somn bun, intr-un pat adevarat, cu cearsafuri bune, de bumbac. Eu numesc aceste vagoane "Masina Timpului", intrucit sint ca o intoarcere la felul in care erau trenurile in anii ’40 si, chiar daca merg cu viteza melcului, obisnuiesc sa plece din Bucuresti la o ora tirzie decenta, ajungind la destinatie dimineata devreme. Daca lucrezi in Bucuresti, poti sa pleci vineri noaptea, sa explorezi un coltisor izolat din aceasta tara fascinanta, si sa te intorci in oras luni dimineata. Sau iti poti petrece weekend-ul sofand.

Calatorie in necunoscut
Calatoria m-a purtat spre singuraticul judet Botosani, localizat in nord-estul indepartat al Romaniei, chiar la granita cu Republica Moldova. Botosani nu-i unul dintre acele locuri prin care cineva trebuie sa treaca pentru a ajunge undeva, este la capatul liniei, intepenit intr-un colt al Romaniei. De asemenea, este considerat unul dintre cele mai sarace judete ale tarii, fiind, prin urmare, nedorit din punct de vedere turistic, dar ideal pentru cei ca mine, carora le place sa mearga in locuri care nu sint invadate de turisti. Urcatul in trenul de noapte cu bicicleta este intotdeauna un eveniment dramatic si dialogul e, de obicei, ceva de genul:

– Ce-aveti acolo?
– O bicicleta.
– N-o puteti lua in tren.
– Dar mi-au spus ca pot cind am cumparat biletul.
– Timpitii naibii de la ghiseu’ de bilete! 

si-apoi stau locului, aratind pierdut si confuz (si strain), pina ma lasa sa urc. Am o bicicleta Moulton Touring, care se desparte in jumatate, incapind in doua genti mari, astfel ca seamana mai mult a bagaje, decit a bicicleta, si am reusit intotdeauna s-o iau cu mine in tren, in avion sau in automobile, fara sa trebuiasca sa recurg la spaga. (Odata, am luat-o intr-un tren de noapte spre Muntenegru, care avea deja cinci oameni dormind in cuseta.)

Dupa un somn bun, pe cearsafurile adevarate, de bumbac, insotitorul cel gras si morocanos (fiecare vagon are unul) m-a trezit si mi-a spus "Leorda" – micuta statie spre care ma indreptam. Parea ca intreaga populatie din Leorda, inclusiv sase potai, a aparut la tren. Timp de citeva minute a fost harmalaie, urmata de o tacere totala. Satenii venisera sa-si intimpine prietenii, sa adune traiste cu diverse si pe oamenii care coborau; si-au incarcat carutele, dupa care si-au luat talpasita. Eu am ramas cu buruienile si cu ciinii, in timp ce betivul satului ne privea cu ochii impaienjeniti.

Am ajuns la drumul principal si m-am indreptat spre Dorohoi, cel de-al doilea oras ca marime din zona, care a fost cindva capitala evreiasca a Romaniei (alaturi de Botosani si Iasi), si care este acum dat la stiri pentru ca a fost inundat de riul Siret. M-am dus la piata sa-mi iau fructe si niste brinza si am fost transportat inapoi in timp, intr-o vreme in care oamenii se tachinau prin tirguri, strigindu-si unii altora glume si fiind mult mai curiosi, mai deschisi decit in zilele noastre. taranii moldoveni sint spirituali, relaxati si inclinati spre filozofare, dar devin o specie rara, pe masura ce fortele pietei ii fac irelevanti.

Am mers apoi cu bicicleta in micul oras (sau este un sat mare?) Saveni, unde planuisem sa gasesc o pensiune pentru a-mi petrece noaptea. Drumul pina acolo mi-a luat aproape toata ziua, deoarece era o calatorie de-a lungul tinutului. Crezusem ca Botosaniul este un judet cu relief neted si ca mersul cu bicicleta va fi usor. Ma inselasem in ambele privinte. Nu-i neted, dar nu e nici deluros. Are un peisaj pe care nu l-am mai vazut nicaieri – cimpii valurite. Unicul mod de a-l descrie este sa-l compari cu marea. Daca-ti poti inchipui forma unui val – lung, regulat, dar fara piscuri – atunci vei putea sa-ti imaginezi pamintul Botosaniului, care vine in valuri nesfirsite: deal urmat de depresiune, urmata de deal. Desi pamintul arata destul de luxuriant si de verde, nu parea sa fie nimeni prin preajma; erau foarte putine masini si totul parea mai degraba idilic.

Fiecare sat, oricit de sarac, are cel putin un magazin. Toate par sa aiba aceleasi produse, care sint furnizate de multinationale, dar nu aveam dispozitia necesara sa contemplu nenorocirile globalismului. Nu vroiam decit ceva lipicios, dulce si acidulat, care sa-mi potoleasca setea si sa-mi dea energie. Dar fiecare magazin de sat are ceva ce nu gasesti in oras: oameni dornici sa stea de vorba cu tine. Toti erau interesati de bicicleta mea, de traseu, de sanatatea mea si toti erau incredibil de prietenosi. intr-unul din magazine, dintr-un sat aflat in apropiere de un lac mare, am vazut cumparatorii mergind cu totii in garaj. Am intrebat de ce si mi-au aratat o gramada de cutii de lemn cu peste viu inauntru. Negustorul mi-a spus ca fusesera pescuiti din lac in acea dimineata si ca pot trai fara apa mai bine de-o zi.

in Saveni, orasul in care intentionam sa ramin peste noapte, nu mi-a venit a crede ca nu exista pensiune. Se presupune ca acesta e cel de-al treilea oras ca marime din judet, si nu era nici un loc pentru sederea vizitatorilor. Am petrecut citeva ore plingindu-mi de mila si dorindu-mi sa fi adus accesoriile pentru camping, cind mi-am amintit de un prieten care se mutase in Dubai, si ai carui parinti proveneau din aceasta zona. Citeva telefoane mai tirziu, primisem adresa si ma indreptam catre un sat din apropiere, unde am fost tratat ca un rege.

Ziua urmatoare a fost o aventura de proportii epice, mergind cu bicicleta pe acele valuri incredibile de pamint, iar, nu dupa mult timp, eram la granita cu Moldova. Un lac imens marcheaza granita, pe aproximativ 30 km, si m-am intrebat de ce nu era nimeni prin preajma, unde erau turistii in acest peisaj arhaic, cu lacul sau intins si minunat? Nu ca m-as fi plins, departe de mine acest lucru, savuram faptul ca drumul era, practic, liber (poate trecea o masina la fiecare zece minute). Citeva ore mai tirziu, am intilnit un baiat cu o caruta cu pepeni verzi, un moment bun pentru a ma opri sa prinzesc. Mi-a spus ca parintii lui se mutasera pe plantatia de pepeni si locuiau intr-o baraca. I-am dat briceagul meu si am plecat cu burta atit de plina, pe punctul de a plesni.

Drumul de-acolo pina la Botosani a fost o corvoada fara margini, dar una care a oferit si recompense. Stralucirea data de satisfactie, pe care o capata cineva la finalul unei lungi calatorii, este incredibila. Am trecut prin orasul stefanesti si printr-un alt sat mai mare, unde parea ca are loc o revolta (m-am oprit sa ma zgiiesc si am aflat ca nu erau decit niste tarani beti, care strigau unul la altul pe ulita), precum si prin cimpuri si paduri nesfirsite. Am inceput sa asud ca un porc, pentru ca, pina la urma, sa mi se faca frig de-a binelea. Cind m-am apropiat de inchisoarea din suburbia Botosaniului, ploua cu galeata, dar, spre norocul meu, aveam haine impermeabile si am reusit sa nu ma ud.

In noaptea aceea eram in vagonul de dormit, pe drumul de intoarcere spre Bucuresti.

traducere din limba engleza de Patricia MIHAIL

Fotografii realizate de Rupert WOLFE MURRAY

El poate fi urmarit pe Twitter @wolfemurray
si pe http://www.productive.ro/blog